08 ianuarie 2009

CEVA ... de la Patapievici

Horia Roman-Patapievici: "Pe vremea guvernului Năstase, se ştia şi cine, şi cum bagă presei pumnul în gură".

Autorul, generic vorbind, era Năstase însuşi, iar modalitatea de şantaj era publicitatea finanţată de la guvern. Pe vremea aceea presa era pauperă, iar banii veniţi prin reclame de stat erau vitali. Astăzi, presa a intrat pe mâna câtorva oameni cu stare. S-a câştigat astfel independenţa faţă de publicitatea de la guvern, dar s-a pierdut independenţa faţă de agenda politică a proprietarilor. Din acest motiv, astăzi nu mai ştim exact cine şi cum bagă presei pumnul în gură. La întrebarea „cine?“, răspunsul ar fi „proprietarii“, dar, deoarece sunt mai mulţi, răspunsul adecvat trebuie să indice şi legăturile dintre ei, şi interesele comune, şi scopul asocierii, ceea ce e dificil şi conspiraţionist. Astfel încât nu ştim cu adevărat cine. Cât priveşte modalităţile, e la fel de complicat de imaginat cum anume redacţii şi ziarişti atât de diferiţi între ei sunt determinaţi să nu abordeze anumite teme, să le trateze în acelaşi fel pe altele, să se indigneze în cor de unele ori să le ignore cu încăpăţânare pe altele. Când este aplicat anumitor persoane, limbajul grobian este bun. În schimb durităţile de limbaj aplicate altora coalizează imediat indignări active, care ar fi nobile, dacă nu ar fi implauzibile.
Prin urmare, situaţia presei azi este, ceteris paribus, la fel de bine strunită ca în epoca Năstase, doar că de alte mâini, din alte motive şi uzând de alte mijloace. Cum să explicăm faptul că, deşi toată lumea deplânge starea bugetului, nimeni nu indică spre vinovaţi, adică spre guvernul Tăriceanu, ci spre premierul Boc? ... aici sunt reamintite mai multe exemple de cazuri de politicieni ...
Cum se face că despre unii se poate vorbi ca la uşa cortului, iar despre alţii nu se poate spune decât de bine? Câteva reguli există, totuşi. Despre preşedintele Băsescu se poate spune oricât şi oricum - în rău. În schimb despre cuplul Tăriceanu-Patriciu nu se prea poate vorbi de rău - nu dă bine. Altă regulă pare a fi ponegrirea lui Boc şi luarea la refec a „partidului lui Băsescu“. De pildă, când cineva schimbă partidul şi intră în PDL se vorbeşte imediat de „lichelism“; în schimb, când cineva pleacă de la preşedinţie şi candidează pentru PNL vorbim de „evoluţie politică“. De ce este normală beştelirea unora şi anormală chiar şi numai menţionarea negativă a altora? Pentru că, ar fi spus Orwell, deşi toţi suntem egali, unii sunt mai egali decât alţii.
Cum se naşte acest consens împotriva unora şi această îngăduinţă în privinţa altora (la fel de răi, dacă nu mai răi)? Şi cum s-a ajuns la un consens strâmb? Cine l-a impus? Cine a făcut ca aceeaşi speţă să beneficieze în cazul unor persoane de un tratament, iar în cazul altora de tratamentul contrar? De ce anumite personalităţi se bucură, orice ar face, de clemenţa presei, iar altele sunt necruţător vânate, oricât de mică le-ar fi vina, iar când nu există niciuna, li se inventează una? Altfel spus, cine distribuie în presa noastră o „dreptate“ care nu e menită să îndrepte? Răspunsul nu e, pur şi simplu, Sârbu, Voiculescu, Vîntu, Patriciu. Mai trebuie ceva. Iar la acest nivel întrebările rămân fără răspuns.

FOARTE INTERESANT ACEL CEVA PE CARE/L SIMTE PATAPIEVICI... VOI, L-AŢI SIMŢIT VREODATĂ?

Un comentariu:

Anonim spunea...

:) cat de adevarat...