EMINESCU – REDUS LA TĂCERE!

Felicitări echipei de la Consiliul Elevilor din CNMV, coordonată de Adina Stoica, lui Edy pentru mediere, Patriciei, Alexandrei, Siminei, Andrei şi lui Loţi pentru momentele artistice, Laurei, lui Dani, Ioanei şi lui Alex pentru meciul de debate şi tuturor celor care au fost prezenţi pentru atmosfera excelentă creată!

Intervenţia mea a fost aceasta:

„Luceafărul poeziei româneşti”, “poetul nepereche”, “cel mai mare poet al culturii române” şi multe alte şabloane aduse în prim-plan în ultima sută douzeci de ani, plus interminabilele comentarii pe care un elev trebuie să le înghită şi să le reproducă, fără să-şi pună prea multe întrebări ... şi atunci cine să-l mai placă pe Eminescu? Cum să o facă dacă peste toate atârnă greu finalul lucrării lui George Călinescu: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l‑a ivit şi‑l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea se va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să‑şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale."
Metaforic, poetic, aluziv… dar profund FALS! Eminescu era mult, mult mai mult decât atât! Important e să ne ridicăm privirea din noroiul cotidian şi să privim mai sus, mai departe, mai în ansamblu…

Cine a complotat pentru a-l transforma pe Eminescu într-un mit, într-un simbol numai bun de folosit când este cazul? Răspunsul nu cred că vi-l poate da nimeni, dar pe măsură ce veţi cerceta aspectele interesante ale vieţii şi operei sale vă veţi apropia mai mult de adevăr…

Vreau să vă spun câteva cuvinte despre jurnalistul Mihai Eminescu, care s-a arătat în epocă cel puţin la fel de profund ca şi poetul Mihai Eminescu. Cu plusurile şi minusurile pe care le demonstrează această comparaţie. Consider că este o mare nedreptate faptul că au apărut mormane de cărţi despre opera lui Eminescu, iar despre publicistica sa, extrem de puţine… şi oricum, cunoscute infim… Această mistificare a lui Eminescu, transformarea sa în altceva decât ceea ce a fost consider a fi o mare nedreptate, ba chiar o batjocură. Numesc batjocură modelul exclusiv maiorescian al unui Eminescu ‑ poet romantic, diafan, cu capul în nori, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist, geniu singuratic, fustangiu şi chiar nebun etc. … dar oameni buni, acest om scria în fiecare zi un editorial politic! Dur, foarte dur! Se lupta cu parlamentarii, cu corupţia, cu lichelele din politică! În fiecare zi! Ziarul “Timpul” devenise practic o tribună de pe care Eminescu mitralia tot ce prindea în ţintă şi nu se ferea să atace pe rege, consilierii acestuia, pe liberali, dar şi pe conservatori… un om foarte “cu picioarele pe pământ”, ancorat adânc în realitatea contemporană lui… dar de ce se omite a se vorbi despre toate astea?... ei bine e o poveste puţin mai lungă …

Ziua decisivă este 28 iunie 1883, când se petrec o sumă de lucruri bizare, atent meşteşugite pentru a fabrica nebunia eminesciană. Totul începe cu nevinovata soţie a lui Slavici, doamna Szoke, în a cărui casă Eminescu locuia, care-i trimite lui Maiorescu un bilet cu următoarea rugăminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău”. Maiorescu găseşte în acest bilet pretextul perfect pentru a pune în aplicare un plan gândit anterior. Eminescu era în aceea zi la baia Mitrasewschi, nu departe de sediul Societăţii Carpaţii, societate care milita pentru unirea Ardealului cu ţara şi care este interzisă de oficialităţi fix în aceeaşi zi de 28 iunie 1883. Eminescu fusese dus acolo de către “un amic”, Grigore Ventura, pentru a-l discredita, ceea ce îi si reuseste. Eminescu îşi iese din minţi, Ventura îl părăseste. Anunţă apoi imediat poliţia că trebuie să ridice un nebun de la baia Mitrasewschi. Ventura era redactorul ziarului L’Independence roumaine, ziar al cărui director Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeasi zi fatidică de 28 iunie 1883. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeaşi soartă a avut-o şi ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului şi cu siguranţă mulţi alţii.

Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din tară si străinătate, însă starea sănătătii sale era foarte bună, după cum mărturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu îndârjire de Mihail Eminescu la Bucureşti, la Viena şi apoi la Florenta l-a adus în ţară sănătos”.

Ce se întâmplă în această vreme?

La insistenţa aceluiaşi “prieten” Titu Maiorescu, apare primul şi singurul volum de poezii în timpul vieţii lui Eminescu. Multe publicate deja, dar şi 26 inedite, printre care 3 variante din “Mai am un singur dor”… în liniştea serii…să mă lăsaţi să mor… la marginea mării…

Departe de a fi mort, ba chiar foarte viu şi dornic să reintre în presă, Eminescu este nevoit să-şi asculte “prohodul” în această paranteză a anilor interzişi, 1884-1888. Nu stă numai în spitale, ajunge să predea la Iaşi la o şcoală comercială şi este bibliotecar tot în Iaşi. Câteodată nu rezistă la ceea ce I se întâmplă, se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor, îsi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca în noroi, călcându-şi-l în picioare: atunci forţele de ordine vor interveni prompt şi-l vor duce pe “insurgent” la poliţie. Aşa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la lasi: poetul a fost “împachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamt. Ajuns la Neamt, Eminescu îsi găseste linistea. Continuă să scrie în ciuda tuturor.

Acolo, la Mânăstirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, mai multe poezii… “mă aflu bine si sănătos în mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”, scria Eminescu într-o scrisoare către prietenul Negruzzi de la “Convorbiri literare”. Eminescu era perfect sănătos în perioada în care a locuit la Mânăstirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, mărturie stau si actele de bucătărie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului.

Întors în casa Henriettei de la Botosani în 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese că era sănătos psihic: “În urma unei cercetări minuţioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia că sănătatea lui nu e deloc alterată si că trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveste boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare”.

În 1888, Veronica Micle reuseste să îl scoată pe Eminescu din casa surorii sale si îl va duce pe poet la Bucuresti, unde el îsi va regăsi pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va face să cadă Guvernul făcându-l pe ministrul Gună Vernescu, unul dintre fondatorii Partidului Liberal, să demisioneze din Guvern şi rupând astfel o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu” – si repede acesta este căutat, găsit, internat la sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889. Trei zile mai târziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fată în acel moment, avea să povestească în 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se asează pe pat si peste câteva minute cade într’o sincopă si moare imediat”.

La fel cum în mod eronat Evul Mediu a ajuns să fie desconsiderat astăzi şi văzut ca o perioadă neagră şi lugubră a istoriei, la fel ultimii 5 ani ai lui Eminescu au ajuns să fie consideraţi “de mare întunecime”… N-aş vrea să tragem concluzii pripite, dar totul conduce către pista conform căreia Eminescu a fost eliminat … De remarcat în acest sens şi scrisoarea lui P.P. Carp către Titu Maiorescu în care îi atrage atentia: „Şi mai potoliti-l pe Eminescu”… a fost „potolit”, fabricându-i-se nebunia si scăpând astfel de o voce „periculoasă”, care contrazicea tot mai des oficialităţile. Mai ales dacă ne amintim argumentul “cui prodest?” (“cui foloseşte?”)

Astfel, Eminescu a fost scos din viata publică între 1883 si 1889, anul asasinării sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, mărturiile din acea perioadă ne arată un Eminescu în plină creatie, lucru care nu ar fi fost posibil dacă era nebun, căci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. Asadar, creatia artistică din acea perioadă, însotită de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sănatătii sale mentale ne arată faptul că Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrăvire… sau nu?

Aş vrea să reţineţi: nu trebuie să mă credeţi, nu am venit să vă dau răspunsuri, ci să vă ofer întrebări. Uşa pe care am întredeschis-o astăzi împreună o puteţi uita şi vă puteţi întoarce la banalităţile cotidiene sau o puteţi folosi pentru a vă retrage câteodată să puteţi citi, studia, afla mai multe despre semnalele pe care le-a presărat Eminescu în operele sale şi dacă vă veţi deschide sufletele şi minţile pentru a înţelege mai mult şi mai bine, veţi ajunge să aflaţi adevărul aşa cum este el, nu simulacrele servite pe tavă de cei care vor să vă folosească…

Şi poezia mea preferată de la Eminescu:

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Comentarii