30 martie 2009

Apel către lichele


„ ... Nu mai apăreţi la televiziune. Nu mai scrieţi în ziare. Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. (...) Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele (...) dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi.”
Asta scria la 30 decembrie 1989 Gabriel Liiceanu în „Apel către lichele”.
Au trecut aproape 20 de ani. Nu l-au băgat mulţi în seamă, dar vorbele sale nu au rămas fără ecou. Au existat unii care au sperat, care au crezut şi care au acţionat în acest sens!
Chiar dacă nu sunt întotdeauna de acord cu tipul de mesaj promovat de Liiceanu, Pleşu sau Patapievici, nu uit niciodată că fără intelectuali incomozi asemeni lor, mi-ar / ne-ar fi fost mult mai rău. Ca oameni. Ca mentalitate. Ca ţară.
Când îmi aduc aminte că în 1990 existau voci puternice care cereau ca asemenea oameni, dar şi Pleşu, Paler, Blandiana sau Paleologu „să fie împuşcaţi pentru a avea linişte în ţară”, îmi dau seama că meritul lor a fost / este greu de cuantificat în timp.
Am recitit în acest sfârşit de săptămână „Apel către lichele” a lui Gabriel Liiceanu şi am redescoperit una dintre cele mai motivante şi mai oxigenante pentru creier cărţi scrise vreodată în România.

Niciun comentariu: