HAI DISEARĂ LA 6 LA SERI ALBASTRE !





Aseară am văzut una dintre cele mai bune reprezentaţii după Eugen Ionescu. În regia lui Alex. Dabija şi în interpretarea superbă a actorilor de la Odeon, cele 5 scene, aparent disparate, dar care dădeau o imagine de ansamblu clară asupra "absurdului ionescian", au creat o emoţie deosebită publicului prezent în sala teatrului ... vineri, polonezii şi duminică, germanii sunt cele două spectacole care vor încheia REGALUL TEATRAL REFLEX !
Până atunci, ne vedem diseară la Seri Albastre!

şi până atunci delectaţi-vă cu următorul text al Gabrielei Lupu din Cotidianul

Portrete de nominalizaţi UNITER. Azi László Mátray
cotidianul.ro începe să vă prezinte “candidaţii” Premiilor UNITER din acest an. Cel ce deschide galeria celor mai buni artişti ai stagiunii trecute este László Mátray, nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal pentru rolul prinţului Filip din “Ivonne, principesa Burgundiei”, de Witold Gombrowicz, regia László Bocsardi, spectacol montat la Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe.

S-a născut în 1976 la Târgu Secuiesc.
A absolvit în 1999 Universitatea de Artă Teatrală, din Târgu Mureş.


Este actor la Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, unde a jucat în numeroase spectacole precum “Othello” (nominalizat la UNITER pentru rolul Casio), “Romeo şi Julieta”, “Don Quijote”, “Macbeth”, “Regele Lear”, “Peer Gynt”, “Ivonne, principesa Burgundiei” etc. A mai jucat şi la Teatrul Metropolis din Bucureşti în “Hamlet” şi a avut câteva roluri în filme, printre acestea numărându-se şi cel din “Katalin Varga”, peliculă aflată anul acesta în selecţia oficială la Berlinală.

Laci, ce reacţie ai avut când ai aflat că ai fost nominalizat anul acesta, pentru a doua oară, la UNITER?
Eram la Budapesta şi am primit un telefon de la Tudor Giurgiu care m-a felicitat. Eu am crezut că mă felicită pentru nominalizarea “Ivonnei” la cel mai bun spectacol, în nici un caz nu mă gândeam că am fost şi eu nominalizat.

De ce a fost aşa o mare surpriză? Nu ştii cât eşti de bun?
Eu sunt mai pesimist din fire şi am impresia că niciodată nu joc destul de bine, mai ales când e vorba de texte importante. Cred că intensitatea unei scriituri, cum este cea a lui Gombrowicz, de pildă, nu poate fi transpusă scenic de un actor. Întotdeauna mă simt mic faţă de marile texte.

Trebuie să fi avut totuşi măcar feelingul că faci bine ce faci…
Da. Am reuşit să ajung, în timpul lucrului, la starea de adolescenţă despre care e vorba în piesă. Mă simţeam atunci mai adolescent decât la 15 ani. Ceea ce însemnă că nu eram departe de ţintă. E măgulitor că am fost nominalizat, a doua oară chiar, dar recunosc că mă simt tare prost când aflu că vine un juriu care mă va pune sub lupă, mă va scana. Nu-mi place competiţia pe scenă şi nici faptul că toată lumea aşteaptă să dovedesc ceva.

Eşti nominalizat la aceeaşi categorie cu Victor Rebengiuc şi cu Bogdan Zsolt. E o competiţie, vorba lui Constantin Cojocaru, şi onorantă, şi “omorantă”.
Foarte bine spus. Clar. Pe Bogdan îl ştiu de mult, aşa că sunt mai relaxat în ceea ce-l priveşte pe el, dar pe domnul Rebengiuc îl admir atât de tare că simpla sa apariţie mă blochează. Am repetat cu dumnealui o perioadă la “Hamlet” şi îmi era frică de el, ţi-o spun la modul cel mai sincer. La primele repetiţii aveam stomacul ghem. Acum, e normal ca un tânăr actor să fie intimidat de un monstru sacru. Nu ştiu cât mai e la modă respectul, dar eu îl resimt din plin.

Şi cum ţi-au trecut emoţiile?
Domnul Rebengiuc trebuia să fie Polonius, iar eu Laertes, am fi fost deci tată şi fiu. Eu aveam trac maxim când repetam până când a venit dumnealui la mine şi m-a încurajat, mi-a spus că e bine ce fac şi atunci m-am simţit cumva înălţat, am ştiut că vom putea face împreună o “familie”.

Zici că eşti “tânăr actor”. Câţi ani ai?
Am împlinit 32. Da’ sunt tânăr, nu? O să-ţi dezvălui cum am gândit eu lucrurile la începutul carierei mele. Nu mă simţeam prea bine în facultate, nu aveam o chemare puternică şi nu ştiam dacă sunt pregătit să fiu un actor adevărat. Şi atunci mi-am propus ca primii 10 ani să-i consider perioada mea de ucenicie. Anul ăsta în toamnă se împlinesc cei 10 ani. De-aia spun că sunt încă tânăr, încă ucenic. De la toamnă încolo voi mai vedea.

Ucenicia ţi se încheie cu o nominalizare la UNITER, nu e rău.

Aşa a vrut Dumnezeu.

Acum mai ai dubii în ceea ce priveşte cariera ta sau te simţi deja actor în toată legea?
Încă am mari emoţii la întâlnirea cu publicul şi mă simt mai bine la repetiţii decât la spectacole. Îmi place mai mult pregătirea, laboratorul. Ar fi frumos ca fiecare zi pe scenă să fie pentru un actor ca prima şi, în acelaşi timp, ca ultima zi, să nu piară surpriza şi emoţia. În meseria asta cel mai mare duşman este rutina.

Eşti din Sfântu Gheorghe?
Da, am locuit în acest oraş aproape întreaga viaţă. M-am născut la Târgu Secuiesc, dar, de când aveam un an, părinţii mei s-au mutat la Sfântu Gheorghe. Am fost plecat la Târgu Mureş, în studenţie, după care m-am întors.

Cum s-a simţit un băiat venit dintr-un loc atât de paşnic să lucreze la Bucureşti?

Acolo este un cu totul alt ritm. Traficul şi aglomeraţia m-au înnebunit de cap. Dar lucrul a fost extraordinar, iar experienţa extrem de utilă, deşi, sincer, Teatrul Metropolis nu mi s-a părut destul de pregătit pentru un proiect atât de important cum a fost “Hamletul” lui Bocsardi. Eu am avut însă emoţiile mele personale cu care a trebuit să lupt, aşa că restul mă lăsa cumva rece.

De ce aveai emoţii?
În primul rând pentru că era prima dată când jucam în limba română.

Îmi amintesc că aveai grijă să rosteşti foarte frumos cuvintele…
Da, ai şi scris tu despre asta. Ai scris că eram bun doar în momentele în care uitam că vorbesc în altă limbă. Aşa mi-au spus şi colegii: “Las-o mai moale, acu’ nu te poţi preface că nu eşti ungur”. Nici mie nu-mi place cum sună vocea mea în română sau în engleză. Şi nu mă refer numai la spectacole. M-au pus să înregistrez la teatru anunţurile cu “vă rugăm să închideţi telefoanele mobile” în mai multe limbi şi aveam aşa de mari emoţii că a trebuit să beau o bere, să fiu mai relaxat. Dar să ştii că şi în limba maghiară sunt atent la pronunţie, ca să nu iasă la iveală accentul secuiesc. Norocul meu e că la mine în familie nu se vorbeşte cu accent, dar trăiesc în zona asta şi “mediul” te contaminează. Aşa că, vezi, am mereu de lucru cu mine, un actor nu se linişteşte niciodată.

Ai veni la Bucureşti să lucrezi?
Da, dar nu forever. Bine, n-aş rămâne forever nici în Sfântu Gheorghe, deşi e bine să ai o bază, să ştii că ai unde să te întorci. Dar sincer, nu ştiu ce drumuri voi apuca şi ce se va întâmpla cu mine.

Ai jucat şi în filme?
Da, în mai multe, într-un film al lui Joel Schumacher care nu a apărut încă, în “Katalin Varga”, regia Peter Strickland, în “Nunta mută”, filmul lui Mălăele, unde am fost tovarăşul Păstaie, traducătorul din limba rusă...

Te urmăresc limbile străine…
Aşa e.

Ai jucat deci şi în “Katalin Varga”, filmul care a participat la Berlinală…
Da, am fost şi la festival, la Berlin, pe banii mei, fireşte, pentru că am jucat un rol destul de mic. Faza era că eu nu văzusem filmul, acolo l-am văzut în premieră, şi producătorii m-au invitat la conferinţa de presă din dimineaţa vizionării. Mă gândeam cu groază: “No, acuma dacă mă întrebă careva ceva, eu ce spun, că habar n-am ce-i cu filmul ăsta?” Noroc că nu a avut nimeni nicio curiozitate în ceea ce mă priveşte şi eu am tăcut, cuminte, tot timpul. Dar pe covorul roşu m-am comportat frumos. Am coborât din maşină, am păşit cu grijă să nu mă împiedic, big smile şi gata. M-am scos.

Comentarii