"Ispitirile" în interpretarea lui H.-R. Patapievici

Sunt trei ispitiri. Contextul lor este interesant. Isus e botezat; dupa botez, cerurile se deschid, Duhul lui Dumnezeu se coboara peste Isus sub chipul unui porumbel, se aude vocea Domnului cu minunatele cuvinte: „Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit“ (Matei 3, 17), dupa care, s-ar zice imediat, Isus este dus in pustie pentru ca acolo sa fie ispitit de diavol. In pustie, Isus posteste patruzeci de zile si patruzeci de nopti, iar la urma flamanzeste.

1. In aceasta stare, de flamanzire, apare Diavolul. Acesta ii spune ca, pentru a-si potoli foamea, ar putea sa porunceasca pietrelor sa se faca paini. Doar e Domnul! Iar el ii raspunde: „Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4).
Ispitirea vine pe un fond de nevoie legitima: in Isus sunt instalate urgentele tuturor nevoilor fizice.
Atunci, nu este oare legitim sa faci orice pentru a le satisface, de pilda sa transformi (daca poti) pietrele in paine? Raspunsul e nu. Chiar pentru a satisface o nevoie fizica legitima, acest lucru este rau. De ce? Este transformarea in sine un lucru rau? In capitolul anterior ispitirilor, Ioan Botezatorul ii apostrofeaza pe saducheii care se simteau asigurati fata de Dumnezeu prin descendenta lor directa din Avraam astfel: „va spun ca Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam“ (Matei 3, 9)[1]. Prin urmare, lui Dumnezeu ii este „permisa“ nu doar transformarea pietrelor in oameni, ci, mai radical, transformarea unor obiecte lipsite de suflet in anume suflete bine precizate, care tin de o genealogie anume si care se inscriu in numarul, redus, al alesilor. Pe de alta parte, Isus insusi va opera cateva astfel de transformari mai tarziu: a transformat cinci paini si doi pesti intr-o multime de paini si de pesti si, la nunta din Cana Galileii, a transformat apa in vin. Deci, in anumite imprejurari, e legitim, „e voie“, ceea ce inseamna ca nu transformarea in sine este un lucru rau. Atunci, ce?

Avem, cu aceste transformari, doua spete: prima este transformarea numarului (e.g., inmultirea unei specii), a doua este transformarea speciei insesi (i.e., transformarea unei specii, apa, in alta, vinul). Putem banui ca multiplicarea este alt tip de miracol decat preschimbarea, caci preschimbarea, in chip propriu, este transsubstantierea (nu mi se pare intamplator faptul ca Nunta din Cana, unde apa e transsubstantiata in vin, e un episod relatat doar de Ioan, autorul „Evangheliei euharistice“). Primul miracol tine de o „magie“ orizontala (inmultesti ceea ce deja posezi), al doilea, de o „magie“ verticala (schimbi natura speciei). Interdictiile trebuie sa fie diferite, in functie de natura transgresarii: in primul caz este transgresat numarul de indivizi dintr-o specie, in cel de-al doilea este transgresata specia insasi. In termeni antici si medievali, in primul caz violata este identitatea numerica, in cel de-al doilea esenta insasi.

Or, omul modern, prin tehnica, stie sa opereze ambele tipuri de transformari. Tehnica moderna, care face atat inmultirea a ceea ce deja exista, cat si producerea a ceea ce doar ea stie sa inventeze, mergand pana acolo ca poate face si transsubstantierea viului (manipulari genetice etc.), pare a fi exact instrumentul implicat in aceasta ispitire. Citita in acest registru, prima ispitire consta in inzestrarea omului cu atotputernicia tehnicii. Cand este atotputernica, tehnica poate face, fara asistenta divina[2], atat inmultirea speciilor, cat si schimbarea lor. Lucru capital, prin aceasta ispitire este implicata taina transsubstantierii[3]: or, Euharistia este dovada permanenta a prezentei lui Dumnezeu cu noi, pana la sfarsitul veacului. Ceea ce este implicat in aceasta ispitire este insasi prezenta permanenta a lui Dumnezeu printre noi, care este inlocuita prin magiile materiale si materialiste ale tehnicii. De aceea replica precisa si exhaustiva la aceasta ispitire consta in reafirmarea spiritualitatii prezentei pe acest pamant a omului: „Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu“. Tehnicii i se opune afirmatia ca omul nu are nevoie numai de materie pentru a fi viu, ci si de cuvantul lui Dumnezeu. Nu doar ceea ce poate el manca il hraneste pe om, ci si ceea ce el poate cumineca, din gura lui Dumnezeu. Ce intra in gura te face sa supravietuiesti, dar ceea ce iese din gura Domnului te face sa traiesti.

Daca dam curs ispitirii, iata ce obtinem.
(a) Omul este redus la nevoile sale fizice legitime (foamea sa etc.). In acest caz, omul este materia sa. Daca omul este doar materie, atunci in orice om trebuie sa respectam in primul rand materia din care e facut. Ontologia lumii devine antropologie; drepturile omului material devin singura religie admisibila; singurul continut al unei societati decente devine intretinerea materiei din care e facut omul; de aici cultul corpului, cultul sanatatii, cultul intretinerii vietii, cultul tineretii obtinute prin orice mijloace (tratamente medicale, interventii chirurgicale, manipulari genetice etc.).

(b) Redus la materie, omul nu mai are nevoie de Dumnezeu. Ce sa faca el cu un Dumnezeu care e invocat prin „multumiri“ (ce pueril!), prin „ridicarea privirii spre cer“ (cat de inutil!) si care pretinde a fi prezent printre oameni prin „puterea binecuvantarii“ (unde e aceasta putere? cum poate fi ea apucata, folosita, stocata?). Omul redus la materie a descoperit ca il poate inlocui pe Dumnezeu cu puterea de a se substitui oricareia din puterile lui Dumnezeu. Aceasta putere este tehnica moderna. Este puterea care reduce euharistia, adica prezenta concreta a lui Dumnezeu alaturi de noi pana la sfarsitul veacurilor, la manipulari genetice. Adica puterea multiplicarii dupa nevoi a indivizilor si a preschimbarii dupa plac a speciilor.

In mod limpede, noi traim deja consecintele caderii in prima ispitire. Prima ispitire este, deci, profetica. Ea priveste spre epoca in care omul a devenit, prin propria sa vointa, o specie animala intre alte specii animale, epoca in care singura putere „divina“ ramasa omului (si pe care o exercita exclusiv material) este puterea tehnicii: puterea de a domina, puterea de a crea obiecte noi si de a le inmulti indefinit, puterea de a preschimba fiinta speciilor – in fond, puterea omului de a se reduce pe sine, lumea si pe semenii sai numai la ceea ce tehnica poate face si reproduce din el. Prima ispitire este, deci, domnia materiei si suprematia tehnicii.

2. Diavolul l-a dus pe Isus „in sfanta cetate“ si l-a pus „pe aripa templului“; „arunca-te jos“, i-a spus. Dumnezeu Te iubeste si, pentru a Te proteja, va porunci ingerilor sai sa Te salveze (Matei 4, 5–6). Domnul raspunde: „Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau“ (Matei 4, 7).

Observatia 1. Ispitirea a doua, spre deosebire de prima, NU vine pe un fond de nevoie legitima, nu este o nevoie fizica, ci e o joaca, un fel de a o pune la incercare fara a fi fost tu, mai intai, pus la incercare. Sicana, atatare, neastampar, nabadai. E joaca gratuita cu iubirea, care vrea sa verifice din capriciu daca va primi ceea ce in mod normal ar fi primit, daca nu ar fi fost ispitita. Prima presupozitie a ispitirii a doua este frivolitatea iubirii divine. Este substituirea atributului „absolut“, care e divin, cu atributul „frivol“, care nu e nici macar uman – e o relativizare chiar si a omenesc-prea omenescului.

Observatia 2. Locul in care il duce diavolul pe Isus este o „sfanta cetate“, undeva, pe o aripa a templului. Elementele importante sunt „sfant“ si „templu“. Templul este locul in care este tinuta Alianta, fiind, in acelasi timp, un simbol al Creatiei, sfintita de prezenta lui Dumnezeu. In termeni de localizare spatiala, locul in care se petrece a doua ispitire este Casa Tatalui. Prin urmare, a-l ispiti acolo anume pe Dumnezeu este ca si cum ai pune la indoiala ca acel loc este cu adevarat Casa Tatalui. Altfel spus, este pusa la indoiala calitatea anumitor locuri, alese de Domnul, de a fi locuri sfintite, locuri de intalnire, locuri de prezenta reala. Posibilitatea insasi a sfintirii spatiului este aici pusa la indoiala, adica aceea a realizarii unui loc privilegiat de intalnire cu divinul. A doua presupozitie a ispitirii consta in punerea la indoiala atat a omniprezentei divine, cat si a prezentei reale a divinului in locurile sfintite, in locurile in care Dumnezeu reactualizeaza Alianta sa cu omul.

Concluzie la observatiile 1 & 2. A doua ispitire pune in joc trei lucruri esentiale privind relatia omului cu Dumnezeu: atributul de absolut al iubirii divine; atributul de omniprezenta a lui Dumnezeu; si prezenta reala a lui Dumnezeu in locurile sfintite. Altfel spus, in aceasta ispitire se neaga: iubirea divina; omniprezenta; posibilitatea de a sfinti spatiul. Negand iubirea divina si omniprezenta se neaga, in fond, insusi absolutul atributelor tari ale divinitatii. Negand posibilitatea sfintirii spatiului se neaga, in fond, posibilitatea sfintirii lumii fizice. Intentia fiind, ca si in prima ispitire, ruperea lumii de Dumnezeu.

Observatia 3. Te pune pe ganduri si ceea ce diavolul, pentru a-si construi ispita, ii spune efectiv lui Isus sa faca. Ii spune: „Arunca-te in cap!“ Ce om normal s-ar arunca in cap pentru a provoca reactia de iubire a parintilor sai? Nici unul. Ce om normal ar raspunde unei astfel de provocari? Nici unul. Diavolul, aici, se adreseaza bolnavului din fiecare om profund credincios: el indica spre nevroza si nesiguranta omului in raport cu indepartarea si natura dificil de precizat a prezentei lui Dumnezeu in lume. Principiul „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele“ este scos, prin aceasta ispitire, din buna normalitate a paradoxurilor credintei in anormalitatea nihilista a spaimei ca totul este o iluzie. Indemnul „Arunca-te in cap!“ se adreseaza bolii numite nihilism: el poate avea efect numai asupra cuiva care este atins de ea. Numai omul bolnav de absenta lui Dumnezeu il poate ispiti pe Dumnezeu cu amenintarea nimicirii proprii. Numai omul bolnav de absenta lui Dumnezeu ar arunca lumea in aer pentru a-l provoca pe Dumnezeu sa o salveze. Caci, pentru acesta, existenta lui Dumnezeu nu poate fi dovedita decat prin provocarea ca El sa o dovedeasca mereu, anume pentru el, pentru bolnavul de El – provocandu-l astfel sa-si salveze incontinuu creatia de la distrugerea la care nihilismul celui imbolnavit de nihilism o condamna.

Pentru omul normal, argumentul existentei lui Dumnezeu sta in faptul ca lumea exista si este creatia lui; pentru omul bolnav, existenta lui Dumnezeu decurge din faptul ca lumea trebuie continuu salvata, atat de suspiciunea absentei lui, cat si de banuiala prezentei sale.

„Prima Nota pentru omul modern“. Psihologic vorbind, obsesia revolutionara pentru salvare, in detrimentul preocuparii senine pentru intretinere si conservare, tradeaza imbolnavirea omului modern de nihilismul spre care indica, in chip profetic, ispitirea a doua.

Concluzie la observatia 3. Presupozitia pe care se bazeaza aceasta interpretare la a doua ispitire este urmatoarea: in mintea celui separat de Dumnezeu, dovada existentei lui Dumnezeu prin obisnuitul si normalitatea creatiei este inlocuita cu pretentia ca lumea sa fie salvata de El in fiecare clipa. Nu creatia l-ar dovedi pe creator, ci numai raspunsul lui prompt la amenintarea ca lumea pe care a creat-o va fi distrusa. Aceasta rasturnare corespunde inversarii inscrise in numele diavolului, pe care diavolul incearca sa o realizeze ontologic, cu ajutorul Fiului lui Dumnezeu. Or, tocmai in aceasta incercare a diavolului de a-si realiza ontologic numele, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar impotriva Lui, consta subtilitatea diabolica a celei de-a doua ispitiri. QED

Observatia 4. Indemnul „arunca-te jos“ poate fi inteles nu numai „psihologic“ (o psihologie a credintei, fireste), ci si ontologic: diavolul incearca sa il faca pe Dumnezeu insusi sa anuleze deosebirea dintre „sus“ si „jos“. In ordine absoluta (nivelul lui Dumnezeu), aceasta inseamna anularea creatiei, adica nimicirea ei – un veritabil triumf al diavolului! In ordine relativa (nivelul creatiei), inseamna anularea distinctiei absolute dintre valorile de sus si valorile de jos. Ispitirea consta in invitatia ca Dumnezeu insusi sa aboleasca distinctia ontologica dintre valori si, astfel, sa impiedice capacitatea omului de a le discerne. Oricat de bine intentionat, omul nu mai poate fi in nici un fel bine orientat. Astfel, lipsit de discernamant, omul devine de buna credinta al diavolului. QED

„A doua Nota pentru omul modern“. Astazi, oamenii care se considera progresisti si se socotesc in avangarda miscarii pentru eliberarea omului de toate prejudecatile vatamatoare ale trecutului duc un adevarat razboi cultural (si ideologic) pentru impunerea eliminarii din viata publica a oricarei deosebiri intre felul in care ne raportam la notiunile de „sus“, „jos“, „dreapta“, „stanga“. Argumentul lor este un argument de buna credinta: lupta impotriva discriminarii. In fapt, prin stergerea programatica a reperelor si amestecarea deliberata a criteriilor, ei contribuie in mod decisiv la ruinarea discernamantului. Potrivit Observatiei 4, lumea moderna a sucombat deja ispitei de a pune semnul egal intre ceea ce e sus si ceea ce e jos. Altfel spus, asa cum i-a cerut diavolul lui Isus, „s-a aruncat jos!“.

Primele doua ispitiri fiind indreptate impotriva legaturii lumii cu Dumnezeu si avand drept scop ruperea ei de Dumnezeu, ultima ispitire trebuia sa para ca ofera contrariul a ceea ce primele doua retrageau: insasi lumea. In cea de-a treia ispitire, diavolul ii pune lui Isus in brate lumea.

3. „[D]iavolul l-a dus pe un munte foarte inalt si I-a aratat toate imparatiile lumii si slava lor. Si I-a zis Lui: Acestea toate Ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si Te vei inchina mie“ (Matei 4, 8–9). Domnul raspunde: „Piei, satano, caci scris este: ‘Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-i slujesti’“ (Matei 4, 4).

Observatia 1. Cea de-a treia ispitire pune problema puterii. Nu a puterii de a inmulti ori schimba speciile (prima ispitire) si nici a puterii de a-l provoca pe Dumnezeu in iubirea Lui fata de creatia Sa (a doua ispitire), ci a puterii omului asupra lumii.

Dar ce putere? Puterea implicata aici este puterea de a domina. Dar raportul de dominare este esenta politicii. Cea de-a treia ispitire pune problema puterii politice. Puterea de a domina inseamna, in esenta, puterea de a decide in numele cuiva fara obligatia de a-l consulta, in conditiile in care aceasta decizie ii afecteaza, schimba ori suprima viata. Puterea politica e intotdeauna, in esenta ei, putere de viata si de moarte. E, in ultima instanta, nu numai puterea de a decide in locul altuia asupra sortii lui, ci si puterea de a decide in locul lui Dumnezeu asupra scopului lui si al lumii. Aceasta e, in toata nerusinata ei pretentie de substituire, esenta puterii politice.

Observatia 2. Puterea politica este data simultan cu conditiile universale ale ispitirii. Cat de rea este, deci, rautatea puterii politice? Putem distinge urmatoarele cazuri.

(α) Puterea nu poate fi decat de la diavol, caz in care este intrinsec rea. Dar daca orice putere vine de la diavol, traditia bisericii spune altceva, si anume ca toata puterea este de la Dumnezeu (desi „printul acestei lumi“, afirma in destule locuri apostolul Pavel, da putere multor nelegiuiti asupra dreptilor). Aporie.

(β) Puterea nu poate fi obtinuta decat facand raul, caz in care, atunci cand avem puterea, trebuie sa fim extrem de atenti cum o exercitam. Dar orice putere, oricat de mica, corupe, iar puterea absoluta corupe in mod absolut. Disputa privind interpretarea puterii papilor care l-a opus pe Lordul Acton mentorului sau iubit si respectat, Ignaz von Dollinger, a dus, se stie, la o ruptura plina de suferinta, care a pus in lumina de o maniera necrutatoare finetea interactiunii dintre putere si coruptia infinitezimala adusa in suflete odata cu exercitarea ei[4]. Exercitarea puterii este vicioasa, indiferent de virtutea celor care o administreaza. Aporie.

(γ) Fie puterea, oricum ai administra-o, conduce in final la diavol, caz in care, ca si in prima situatie, puterea este intrinsec rea si trebuie evitata. Dar puterea politica este inevitabila, deoarece oamenii traiesc politic pe acest pamant si alternativa la politic este salbaticia. Daca oamenii se retrag din politic, fie nu mai exista societate (lucru pe care Dumnezeu nu il doreste), fie, izolandu-se, oamenii cad prada salbaticiei unui tiran, care, cu retete diavolesti, desfiinteaza aporiile de mai sus, substituindule rautatea sa totalitara (lucru pe care, iarasi, Dumnezeu nu il doreste). Deci, aporie.

Concluzie la observatia 2. Sunt trei posibilitati si toate trei sfarsesc in aporie. De aici rezulta ca ispitirea a treia, spre deosebire de primele doua ispitiri, care au solutii, este irezolvabila in termenii ei. Primele doua ispitiri au ajuns, prin excesul modernitatii insesi, sa functioneze, in lumea noastra recenta, ca doua importante trasaturi constitutive ale ei: excesul tehnicii, pentru prima ispitire (cu pandantul ei cultural nociv, reducerea omului la animalitatea sa biologica), si nihilismul, pentru cea de-a doua (cu pandantul ei politic distructiv, obsesia revolutionara). A treia ispitire pune problema universala a puterii politice si, dincolo de constatarea empirica a ubicuitatii ei, ramane imposibilitatea de a o rezolva in termenii ei. Caci, desi e limpede ce inseamna „Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-i slujesti“, nu este deloc clar ce inseamna „piei, satano“, deoarece nimeni nu stie exact cum arata satana. Iar in cazul puterii, satana este fie chiar puterea, fie este inextricabil impletit cu ea. Prin urmare, administrarea ei (a puterii) implica imposibilitatea de a te separa de ea (de satana).

Observatia 3. Deoarece in cazul ispitirii a treia toate interpretarile sunt aporetice, raspunsul nu poate fi o alta interpretare, ci un alt mod de a pune problema. Problema, dar si datele ei trebuie „suspendate“. Ce inseamna asta? Raspunsul lui Isus ar putea indica solutia. Poate ca satana, pentru fiecare situatie data, ar putea fi recunoscut prin aplicarea regulii „Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-i slujesti“. In loc sa te identifici cu puterea, de fiecare data cand o ai, o pui in poala Domnului. Nu o dedici Lui, ci i-o dai Lui. Atentie! Nu o exerciti in numele Lui, pentru ca atunci ar fi ca si cum ai hotari in mod discretionar pentru altul si nimeni nu este in fapt si in drept loctiitorul lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie sa faci este sa te limitezi strict la exercitarea ei fara sa te abandonezi, nici material, nici spiritual, consecintelor posedarii ei. Este solutia suspendarii faptei pe care o sustine si ilustreaza, explicit, Bhagavad-Gita.

Aplicarea sistematica, in orice situatie de putere, a regulii „Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-i slujesti“ are drept efect dezlipirea detinatorului de putere de puterea sa. Dintr-un posesor de putere, se transforma intr-un administrator sarac al ei. Dintr-un stapan, devine un servitor pregatit in orice moment sa plece. Fiecare detinator de putere trebuie sa recunoasca asadar ca nu este el nici Domnul, nici loctiitorul Lui si nici unul menit sa fixeze el soarta altora, substituindu-se in mod imoral numelui lor si invocand fraudulos numele Lui. Aplicand de fiecare data regula „Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-i slujesti“, chipul satanei devine clar: este imprejurarea istorica constrangatoare, este circumstanta psihologica servila, este aviditatea cu care te cucereste prilejul irepetabil si spaima fara de speranta cu care te invinge ireversibilitatea caderii. Chipul satanei este in noi setea de dominare care nu mai poate fi dominata si lacomia de care nu mai vrem sa ne dezlipim.

Concluzie la observatia 3. In datele si logica puterii, la putere nu exista solutie care sa nu fie vicioasa, deoarece „Power tends to corrupt and the absolute power corrupts absolutely“. E evident ca toata puterea este de la Dumnezeu, dar exercitarea ei, deoarece implica in mod inevitabil o substituire a divinitatii cu tine, te arunca in bratele diavolului. Devii al diavolului cand i te substitui lui Dumnezeu, ceea ce, in cazul puterii, fara recunoasterea lui Dumnezeu, este inevitabil. In toate formele de putere pandeste, abia mascat, pacatul trufiei – pacatul care este, sub specie aeternitatis, pacatul caderii lui Lucifer, ingerul cel preafrumos. Solutia este suspendarea.

In momentul in care Isus a respins si ultima ispitire se intampla ceva special, pe care evanghelistul il consemneaza astfel: „Atunci L-a lasat diavolul si iata ingerii, venind la El, Ii slujeau“ (Matei 4, 11). Un inteles posibil este acela ca ingerii vin la tine numai dupa ce satana pleaca. Ajunsi aici, intelegem necesitatea ispitirilor. Ele pregatesc inima, sufletul si inteligenta (caracterul, adica) pentru intrarea in contact cu ingerii lui Dumnezeu si cu lumea lui Dumnezeu insasi.


Concluzie generala

(1) Prima ispitire ne avertizeaza asupra pericolului tehnicii, care este consecinta reducerii omului la biologia sa si a sufletului sau la ratiunea care masoara, calculeaza, evalueaza si face predictii – izvorul tehnicii si al stiintei moderne a naturii. Si ne invata ca omul este persoana, iar persona este alcatuita, potrivit dogmei hristologice, dupa chipul si asemanarea ei.

Prima ispitire ne arata cum trebuie sa functioneze persoana umana si de ce omul trebuie sa ramana persoana.

(2) A doua ispitire ne avertizeaza asupra nihilismului si asupra pericolului de a ne pierde discernamantul. Si ne invata ca atributele lui Dumnezeu nu trebuie nici relativizate, nici inversate, iar polarele de tip „sus“, „jos“ nu trebuie nici confundate, nici identificate.

A doua ispitire ne arata cum trebuie sa functioneze discernamantul moral si de ce discernamantul este indispensabil.

(3) A treia ispitire ne avertizeaza asupra caracterului intrinsec rau al puterii. Si ne invata ca toate puterile trebuie limitate prin alte puteri, iar exercitarea puterii trebuie facuta nu in numele lui Dumnezeu (ceea ce constituie un abuz de substitutie), ci in vederea predarii ei, Lui, in fiecare clipa.

A treia ispitire ne arata cum trebuie sa functioneze mintea in registrul suspendarii, singurul registru cognitiv in care omul poate forma cu semenii sai o societate decenta si poate intretine cu divinitatea un raport lipsit de frauda (pentru altii) si scutit de trufie (pentru el).

Note
[1] In aramaica exista paronomaza intre cuvintele „fiu“ si „piatra“.
[2] Toate transformarile pe care le face Isus sunt intotdeauna operate prin invocarea lui Dumnezeu, fie prin binecuvantare, fie prin multumire si prin aluzie la frangerea painii la Cina cea de taina, care intemeiaza taina euharistiei: „si luand cele cinci paini si doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor paine, iar ucenicii multimilor“ (Matei 14, 19; cu aproape aceleasi cuvinte, Marcu 6, 41 si Luca 9, 16).
[3] In doua feluri: substantial, intrucat este vorba de o inmultire de substante ori de transsubstantiere; figural, prin aceea ca gesturile cu care Isus realizeaza inmultirea painilor sunt exact acelea ale sfintirii si impartirii darurilor in taina euharistica: binecuvantarea painilor, multumirea catre Dumnezeu si frangerea lor (cu impartirea la oameni).
[4] Inca din 1882, intr-o scrisoare catre Dollinger, Lordul Acton constata cat de ingaduitoare este constiinta epocii noastre cu crima, cat de acomodanti am devenit cu justificarea asasinatelor, daca producerea lor s-a facut pentru motive pe care le aprobam. Cum s-a ajuns aici? Toata educatia noastra, potrivit lui Acton, se bazeaza pe venerarea unor „mari oameni“ care fie au faptuit crime, fie au justificat asasinatul facut pentru cauze considerate bune, iar principiul moral cel mai raspandit de politica cotidiana este „scopul scuza mijloacele“ – fireste, tipului uman dominant al epocii noastre i se pare ca de la sine inteles ca rautatea mijloacelor este intotdeauna rascumparata de sanctitatea scopurilor (Selected Writings of Lord Acton, Vol. III: „Essays in Religion, Politics, and Morality“, pp. 665–672). Principiul invocat de Lordul Acton, care a condus la incetarea corespondentei cu fostul sau maestru, era: „there is no indictment short of wilful murder: you must either hang or absolve“. „Marii oameni“ care au justificat asasinatul pentru a conserva traditia nu sunt cu nimic superiori iacobinilor care au comis crime pentru a o ruina. Acton era foarte constient ca, separandu-se integral de ingaduinta cu care contemporanii sai priveau crimele facute in numele idealurilor acceptate de societate, de fapt se izola complet de semenii sai, chiar si de cei care ii erau cei mai binevoitori (vezi patetica concluzie a separarii sale de Dollinger, in scrisoarea catre Lady Blennerhassett – loc. cit., p. 674).

(Idei în Dialog, martie 2009)

Comentarii

Biancas a spus…
Citit si placut.
Singura problema, care a devenit relativ deranjanta spre sfirsit a fost aceea ca Patapievici vorbeste mai mult despre Iisus decit despre Hristos. Iisus Hristos ESTE Dumnezeu, dupa cum stim cu totii din dogma trinitatii, este consubstantial cu Tatal si Sfintul Duh. Asadar, Patapievici ne "povatuieste" pe noi, oamenii, cum sa rezistam ispitelor satanicesti care il tenteaza pe Dumnezeu. Cind o sa ma cred Dumnezeu, asa o sa fac. Plesu are un citat in "Minima Moralia", care zice cam asa: "Dumnezeu are toate libertatile, mai putin aceea de a-si contrazice conditia". Mai degraba asta a fost miza ispitirilor lui Iisus Hristos. Ca si faptul ca baietii astia doi vorbesc mai des unul cu altul decit ne imaginam noi.