01 aprilie 2009

cotidianul.ro îl prezintă pe Palfy Tibor...

Portrete de nominalizaţi la Premiile UNITER: Palfy Tibor
(Gabriela Lupu)

Cotidianul.ro continuă prezentarea candidaţilor la Premiile UNITER, distincţii ce vor fi acordate pe 27 aprilie, cu Palfy Tibor, nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul Şambelanului din “Ivonna, principesa Burgundiei”, montat de Laszlo Bocsardi la Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe.

S-a născut în 1967, la Târnăveni.
A absolvit Universitatea de Artă Teatrală din Târgu- Mureş.
Este actor la Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, unde a jucat, printre altele, în “Alceste”, “Titus Andronicus”, “Peer Gynt”, “Şcoala nevestelor”.

Am vorbit cu Palfy Tibor la Sfântu Gheorghe, la Festivalul Reflex, a doua zi după ce l-am văzut jucând în “Ivonna, principesa Burgundiei”, rolul cu care şi-a câştigat nominalizarea, şi la câteva minute după ce s-a terminat “Orestia” nemţilor de la Deutsches Theater.

Cu pipa în gură, nemaisuportând privarea de nicotină, îmi spune: “Eu o iau înainte. Ies să fumez în curtea teatrului. Ia o haină pe tine că aici e frig, nu-i ca la Bucureşti”, mă previne ca o gazdă grijulie. Îl găsesc în curte fumând tacticos, alături de colegii parteneri de viciu, lângă un radiator care răspândea mai mult miros de gaz decât căldură. “Să mergem undeva unde să fie mai multă linişte”, îmi spune şi mă bagă, conspirativ, printr-un panou publicitar al Festivalului Reflex, dezlegat la un colţ în prealabil de alte persoane în căutare de intimitate. “Aici e mai bine”, spune, deşi prin panou se aude oricum toată zarva fumătorilor. “Aşaaa. Păi, pune-mi întrebări că e mai simplu aşa. Şi oricum, acum sunt cam pleoştit. După ce am văzut ce actori tari sunt nemţii, nici nu-mi vine să mă mai urc pe scenă.” “Ei, hai, prea multă modestie! ”, îl încurajez adăugând că mie mi-a plăcut mai mult “Ivonna, principesa Burgundiei” decât “Orestia”. “Da, numai că nemţii au…”, îmi acoperă reportofonul cu mâna, cum ai pune degetele în urechi unui copil când vrei să spui o prostie. “Nemţii au cojones”, spune şoptit. “După cum ai văzut, unul şi le-a şi arătat.” “Asta le lipseşte actorilor noştri? ”, îl provoc. “Într-un fel, da, dar hai să nu intrăm în amănunte.” Neintrând în amănunte, duc discuţia spre rolul pentru care a primit nominalizarea. “Să vorbim de Şambelan. El se prezintă drept un om care se raliază la valorile liberalismului sexual modern. Dar mai mult decât sexul, Şambelanului pare să-i placă puterea, corect?” “De fapt, el vrea să ţină totul sub control. Să fie stăpânul absolut. Ar fi un dictator perfect dacă nu ar avea şi el slăbiciunile lui.” “Pentru bărbaţi”, zic. “De fapt, el este atras în egală măsură şi de femei. Numai că de femei îi este frică. Pe bărbaţi îi cunoaşte foarte bine. Cu femeile e mai dificil. Pentru că nu le poate înţelege, le consideră periculoase.” “E o scuză valabilă pentru orice homosexual?” “Cred că da. Bine, acum, sincer, nici eu nu înţeleg femeile şi nu sunt homosexual. Dar pentru Şambelan, care e obsedat să ţină totul sub control, a avea relaţii cu persoane care îi scapă printre degete e de neconceput. De aia preferă bărbaţii pentru că îi «citeşte» foarte uşor.” “Şambelanul ăsta are şi un fel special de a vorbi, mai mult şoptit. Cum ai ajuns la această rezolvare artistică?” “La repetiţii am căutat mult să-i pun personalitatea într-o formă care să fie un fel de contrapunct la restul spectacolului şi-n acelaşi timp parte integrată în piesă, să nu sune fals, adică. Forma s-a născut înainte să o umplu cu adevăr în totalitate. Pe măsură ce joc mai mult mi se pare că se mai adaugă încă puţin conţinut în matriţa respectivă.” “Bun, dar de ce şopteşte? Trebuie să aibă o motivaţie.”

“În teatru poţi face absolut orice atâta vreme cât eşti credibil. Personajul meu are o şoaptă cântată, uşor nazală, ca a unui preot, dar a unui preot satanist, în cazul ăsta. Motivaţia e simplă. El poate ţine totul sub control atât timp cât se supune pe el însuşi unui control riguros. Vorbeşte cu o voce mică pentru că-şi presează energia pe care nu vrea să o scoată la iveală. Nu se exteriorizează. Nu-şi pierde firea. De aceea e capabil să înfăptuiască crima perfectă.” “Dacă ar trebui să-l compari cu alte personaje, cu cine seamănă Şambelanul tău?” “Nu cu un personaj în carne şi oase, în orice caz. Pentru că el e moartea însăşi. E dracul împieliţat. E iadul.” “Hmm, de aia l-ai făcut şi atât de seducător?” “Crezi că e seducător? ”, se alintă actorul aşteptând un compliment. “Sigur că da. Toată lumea ştie că băieţii răi sunt mai atrăgători decât cei buni. În realitate, femeile l-ar lua mai degrabă acasă pe zmeu decât pe Făt-Frumos”, mă fac brusc avocatul pro bono al băieţilor răi. “Eu am jucat multe roluri negative la viaţa mea”, se împăunează actorul. “Cum îţi explici chestia asta”, îl incit. “Eh, pentru că sunt mai negru la faţă şi fiindcă arăt cum arăt.” “Cum arăţi? ” “Cum mă vezi. Cum sunt acum şi cum sunt de când m-am născut.” “Aici te contrazic. Eu cred că nu datele fizice te-au «blestemat» să joci astfel de roluri, cât talentul tău de a face credibile astfel de personaje”, am zis eu încercând de fapt să-i sugerez să lase vrăjeala la o parte, că nu e deloc urât. (Am şi făcut de altfel după aceea un sondaj de opinie în rândul doamnelor cronicărese, mai tinere sau mai coapte, şi concluzia a fost aceeaşi: Palfy Tibor e un bărbat cât se poate de atrăgător!)

“Ce aduce credibilitate unui personaj negativ?”, continui totuşi cu întrebările serioase. “Păi, fie omul cât de rău tot trebuie să aibă şi el o cât de mică lumină. Pentru că aşa e omul. Avem în noi şi binele, şi răul, dar nu putem fi numai buni sau numai răi. Eu în fiecare personaj negativ încerc să scot în evidenţă şi latura lui umană.” “Da, îmi amintesc că despre personajul tău din «Katalin Varga» ai spus că e «un violator de treabă». Ţii minte?” “Păi, da’ chiar era băiat de treabă.” “Şi Şambelanul ăsta criminal e tot băiat de treabă?” “ I se pot găsi motivaţii. Un psiholog bun ar scoate la lumină nişte traume vechi.” “Că l-a bătut mă-sa când era mic? ” “E foarte posibil. OK, răul în sine există, dar nu în oameni, nu în stare pură. Şi atunci, orice personaj pozitiv trebuie să aibă şi ceva întunecat în el, aşa cum şi ticăloşii trebuie să aibă şi ceva bun în ei. Altfel nu se poate.” “Ca actor, unde te simţi mai «acasă», în pielea unui băiat bun sau în cea a unuia rău?”, continui netulburată interogatoriul. “La prima vedere pare mai uşor să faci un personaj negativ pentru că răul e mai puternic, îi ia «faţa» binelui, chiar dacă noi am fost învăţaţi la şcoală că binele învinge întotdeauna. Să creezi însă un personaj negativ credibil e foarte greu. Trebuie să sapi adânc, să găseşti motivaţii care vin din zonele tale cele mai întunecate”, explică ca din “carte” actorul care şi-ar putea da doctoratul în “băieţi răi”. “Te îndrăgosteşti de roluri doar pe perioada «mariajului» sau te bântuie încă multă vreme după ce încetezi să le mai joci?” “Sunt în relaţii strânse cu personajul doar atât timp cât îl joc. După aia rămân doar amintirile. Şi bune, şi rele. Îmi amintesc şi de dracii pe care mi i-a făcut un rol că nu-i găseam rezolvarea, dar şi de bucuria că lucrurile ieşeau până la urmă.” “Nominalizarea la UNITER cum o primeşti?” “E o bucurie, ce să zic? E prima mea recunoaştere de acest fel. Anul trecut se zvonise că aş fi nominalizat pentru rolul din «Don Juan», dar s-a dovedit a nu fi adevărat. Aşa că anul ăsta nu mi-am mai făcut nici o iluzie. Prin urmare, am fost cu atât mai bucuros cu cât nu mă mai aşteptam”, conchide “catindatul” la Cel mai bun actor în rol secundar.

După ce am încheiat interviul în mod festivist, cu felicitări şi urări de succes la gală, am vrut să ne întoarcem în teatru, cu atât mai mult cu cât “boarea primăvăratică” a nopţii de la Sfântu Gheorghe ne congelase de tot. Numai că, între timp, panoul publicitar prin care ne făcusem “ieşirea” din scenă fusese rearanjat în toată splendoarea lui de vreun reprezentant al sponsorilor, probabil, aşa că era limpede că nu mai aveam nici o cale de întorcere. Devenisem ostaticii reclamei. La strigătele noastre de ajutor şi-a făcut apariţia un actor de la Teatrul “Tamási Áron” care, ca un secui autentic, a scos o brişcă de la brâu şi, fără a sta prea mult pe gânduri, a făcut o gaură în panou. Noroc că se terminase festivalul şi nu mai avea nimeni nevoie de el.

Niciun comentariu: