28 octombrie 2010

A fi minoritar e un handicap?


A fi minoritar e un handicap?
sau cum 7 (şapte) oameni pot avea dreptate...

Nu e prima dată când mă simt ultra-minoritar. Au fost nenumărate acţiuni pe care le-am făcut cu o mână de oameni şi până la urmă timpul ne-a dovedit că am avut dreptate. Evident, au fost şi multe situaţii când ne-am înşelat, căci doar nu suntem depozitarii adevărului sau ai deciziilor întotdeauna corecte. Dar nu pot să nu rememorez pentru cei care au uitat, că actul de naştere al Asociaţiei pentru Comunitate este un „Manifest pentru normalitate” semnat de doar  7 (şapte) oameni! Seminţele plantate atunci au avut şi au efecte profunde şi de lungă durată la nivelul comunităţii noastre în ansamblu. Sunt convins că există o mulţime de exemple în care minorităţile au avut dreptate, iar majorităţile au greşit, cum şi invers s-a întâmplat adesea. De aici evidenţa afirmaţiei că nu numărul contează, ci eventual calitatea oamenilor şi mai ales a mesajului transmis. Nu mă voi opri de a pune întotdeauna pe primul plan modul în care te raportezi la binele societăţii, nu neapărat la cantitatea de oameni care te urmează.
Am divagat puţin de la subiect, dar aceste gânduri mi-au fost induse de reacţiile unora dintre cei care au susţinut că am fost prea puţini la pichetarea PDL şi UDMR din ziua moţiunii de cenzură.
Prima replică simplă este chiar aserţiunea din titlu: a fi minoritar e un handicap? De când ar trebui să-mi fie ruşine sau teamă de a-mi manifesta simpatia sau antipatia faţă de ceva numai dacă am o masă mare de oameni care să mă susţină?
Doi. Nu am chemat pe nimeni la grevă sau demonstraţie, ci am susţinut că cei din conducerea  PNL vor picheta cele două sedii şi vor transmite mesaje de susţinere a moţiunii faţă de reprezentanţii din Parlament ai partidelor de la guvernare, ceea ce am şi făcut, atât la PDL, dar mai ales la UDMR, unde atât deputatul, cât şi senatorul de Sfântu Gheorghe au fost informaţi de doleanţele noastre.
Trei. Mesajul nostru, transmis bilingv, a fost extrem de simplu şi plin de bun simţ: „Să readucem speranţa oamenilor!” / „Hogy ismét reményt keltsünk az emberekben!”. Iar cei care cred că mesajul nostru este greşit, înseamnă că ei chiar cred că oamenii din zonă / ţară sunt optimişti şi plini de speranţă. Au ei dreptate, sau noi? ... chiar dacă eram puţini...
Patru. Având în vedere toată situaţia prezentă, de ce mulţi confundă participarea, implicarea şi civismul, noţiuni cu care evident oamenii din ţară nu sunt foarte familiarizaţi - dar pe care le-am promovat personal de câte ori am avut ocazia -, cu preferinţa sau cu susţinerea contrariului? Adică, în momentul în care în Parlament asistam la o tragicomedie în care „păpuşile” din arcul guvernamental erau prezente, dar nu erau lăsate nici măcar să-şi exprime votul, chiar putem vorbi de o susţinere pentru actuala direcţie în care mergem?
Fără să regret nici o secundă simţământul de minoritar, mai ales în această zonă în care de facto, ca şi român, sunt minoritar, nu vreau şi nici nu voi simţi asta nici ca un handicap şi nici ca o umilinţă, ci ca pe o provocare, având întotdeauna în minte citatul g\nditorului Edmund Burke "Răul înfloreşte când oamenii buni nu fac nimic!"

Niciun comentariu: