22 mai 2011

SĂ REDESCOPERIM NORMALITATEA!


Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

La Berlin, despre normalitatea uitată a vieții

De o săptămînă de cînd sînt la Berlin, descopăr că ceea ce Bucureştiul ultimilor ani m-a făcut să uit nu e doar frumuseţea vieţii, graţia, farmecul, muzicalitatea ei, ci şi strictul necesar al normalităţii, firescul, buna-cuviinţă a convieţuirii.
Berlinul e un oraş cu o abundentă vegetaţie. Nici unuia dintre administratorii lui nu i-a trecut prin cap să-şi bată joc de iarbă şi de pomi, să construiască pe socoteala spaţiilor verzi, să prefere, fără excepţie, cărămida, betonul şi sticla. Dimpotrivă. Totul e învăluit de adierea fragedă a unui oraş secund, „mai pur“, un oraş al plantelor, al miresmelor răcoroase, al păsărilor. În plin centru, te poţi trezi dimineaţa într-un paradis de cîntece, venit dinspre coroanele ample ale arborilor. Eşti într-un mare oraş european şi eşti, în acelaşi timp, într-un mare parc, într-un fragment, uşor rărit, de pădure. Respiri şi te mişti ca într-o staţiune montană. Traficul intens nu asfixiază niciodată auzul, văzul şi plămînii oamenilor. E absorbit în verdele predominant, într-o ambianţă în care „urbanitatea“ include natura şi naturaleţea. Dacă circuli prin Berlin cu maşina, descoperi (redescoperi?) civilitatea rutieră. Nu există pripă isterică, fălci încleştate, furii zoologice.
Fiecare şofer înclină să cedeze celorlalţi trecerea, se practică zîmbetul înţelegător, răbdarea, buna înţelegere. Românul constată uimit – şi adesea exasperat – că se respectă strict semnele de circulaţie. Dacă pe o anumită porţiune de stradă se cere limitarea vitezei, toţi rulează calm, încolonaţi cuminte, cu treizeci la oră. Poliţia nu are aerul încruntat al unei instanţe punitive, bicicliştii nu sînt duşmăniţi de şoferi, pietonii nu sînt somaţi, cu înjurături şi claxoane, să se grăbească. O pace civilizată e fundalul igienic al întregului oraş. Nu se strigă, nu se suduieşte, nu se proferează obscenităţi vesele.   Seara, la televiziune, euforia normalităţii regăsite continuă. Pe nici un canal nu au loc execuţii politice, în nici o emisiune politicienii nu dau de pereţi unii cu alţii. Se vorbeşte destins, cordial, eventual ironic, dar niciodată nu se ajunge la băşcălie ieftină şi trivialitate. Figuri ca Dan Diaconescu, Vadim Tudor sau Gigi Becali sînt de negîndit. De neconceput sînt şi moderatorii şi moderatoarele în plină criză de tiroidă, sau oamenii politici pendulînd între bădărănie, mediocritate ţanţoşă şi delir. Lucrurile sînt mai curînd plicticoase. Dar ce plictiseală dulce! Ce parfum de umanitate aşezată, bine-crescută, ademenitoare! Nu priveşti spre televizor dîrdîind de nervi, de exasperare, de neputinţă. Nu te duci la culcare înghiţind calmante. Vezi filme bune, spectacole de divertisment susţinute de profesionişti, emisiuni de informaţie strict expozitive, sobre, cinstite. Producătorii n-au atîta imaginaţie încît să invite la dezbaterile politice sau economice actori patetici cu aere de experţi, cîntăreţi care se joacă de-a baricada civică, scriitoraşi de mîna a doua şi gazetăraşi ameţiţi de ei înşişi. Asta se cheamă, între altele, normalitate. În ziare se scrie decent, într-o limbă îngrijită, cultivată, limpede. Forumurile care însoţesc, uneori, un articol sau altul sînt semnate cu numele întreg, au tonul unor reacţii mature, sînt la obiect, fără grosolănii de subterană, fără insulte şi ameninţări.
Nu vreau să spun că mă aflu în Paradis. Că lumea de aici se bălăceşte în rozuri blege, sau că Bucureştiul nu are şarmul lui inanalizabil... Vreau doar să spun că înainte de a fi carenţi la reformă, la Schengen, la moneda Euro, la moravurile politice, sîntem carenţi la capitolul normalitate, civilitate, bună-cuviinţă. Mai vreau să spun că orice construcţie care nu ţine cont de această carenţă, care nu încearcă să o reducă, e emfază fără substanţă, casă ridicată pe nisip.




Am citit cu mare drag textul dumneavoastră despre Berlin şi normalitatea uitată a vieţii şi nu m-am putut abţine să nu vă invit domnule profesor Pleşu la Sfântu Gheorghe. Locul în care locuiesc de mai bine de 10 ani, după ce m-am născut în Brăila şi am petrecut 8 ani în Bucureşti, dintre care în primii 4 am urmat Facultatea de Filosofie, locul în care am avut privilegiul să vă am profesor de etică şi „angelologie”. Evident că stilul dumneavoastră de a fi / vorbi / scrie m-a influenţat definitiv şi iată-mă ajuns tocmai în inima Secuimii cu dorinţa de a pune în aplicare multe dintre gândurile şi ideile dumneavoastră referitoare la superioritatea dialogurilor şi raţiunii în faţa afectelor şi pasiunilor gregare, dar nu numai... Am ajuns între timp să mă ocup de Clubul de Dezbateri din localitate, de mai multe acţiuni de voluntariat şi am reuşit chiar să devin consilier local independent... Nimic, chiar nimic nu se compară totuşi cu această bucurie extraordinară de a simţi că trăieşti într-un oraş în care normalitatea este cuvântul de ordine. O comunitate transilvană în care bunul simţ este ceva instinctiv, iar melanjul dintre cele două etnii are o forţă creatoare greu de imaginat pentru cineva care trăieşte în afara ei. Zgomotul ultranaţionalist a scăzut în intensitate, extremiştii îşi fac rar simţită prezenţa, dar sunt destul de rapid şi eficient puşi la punct, adesea chiar ignoraţi total de majoritatea populaţiei. În plus, suntem extrem de fericiţi că avem parte de o viaţă culturală bogată, 3 teatre, 2 muzee, programe muzicale clasice şi moderne, evident, nu la nivelul celor „de Capitală”, deşi le mai găzduim din când în când şi pe acestea, dar şi fără greaţa, mitocănia, fiţele şi impostura de Dâmboviţa...
Ar fi o mare onoare pentru noi să vă avem la Sfântu Gheorghe chiar şi entru câteva ore, domnule Andrei Pleşu! Invitaţia este deschisă pentru oricând veţi dori să ne vizitaţi! Asta doar dacă vreţi să redescoperiţi normalitatea şi la Sfântu Gheorghe...

Mădălin Guruianu

Niciun comentariu: